Eleanor Oliphant se simte excelent - recenzie de carte

Eleanor se simte, aparent excelent, însă nu este. I-am dat patru stele, deși mă întreb dacă nu trebuia să îi dau cinci, asta pentru că mi s-a părut o carte cu de toate. Am râs, am plâns puțin, am suferit cu ea, am intrat în mintea ei și ne-am conectat ca două prietene, datorită narațiunii la persoana I. 

Ce trebuie să știi despre Eleanor 

Eleanor este o femeie de 29 de ani (împlinește 30 pe parcursul cărții) care locuiește în Scoția încă de pe vremea când avea 10 ani. Ea lucrează la departamentul de economie al unei firme de graphic design (singurul ei job). Îi place (sau se complace cu) rutina ei de a purta aceleași haine la serviciu, aș spune chiar că e o minimalistă fără să încerce prea mult asta, de a rezolva integrame, nu are prieteni, bea destul de multă vodcă în weekenduri și vorbește la telefon cu mama ei în fiecare miercuri seara. Pe parcursul cărții afli că a trecut prin destul de multă suferință în copilărie și nu numai -la final afli exact ce și cum. Toată aventura începe când, într-un mod foarte adolescentin, protagonista se îndrăgostește de un cântăreț pe care îl urmărește pe rețelele de socializare. 

Nu este roman de dragoste

Totuși, nu este un roman de dragoste, iar asta ne duce la parte care mi-a plăcut mie cel mai mult. Romanul este despre evoluția personajului principal, o persoana singură și singuratică, care își spune sieși că este bine. Mi-a mai plăcut faptul că totul a părut extrem de real, nu știu prin ce tehnică (nu mă pricep); iluzia că ea o să poată să reușească să își schimbe viața și relația cu mama ei datorită presupusului ei viitor iubit (cântărețul). M-a uimit pozitivismul, cel puțin temporar, al lui Eleanor, în contrast cu stresul, dezamăgirea de sine, generate de conversațiile cu mama ei. 

Ce mi-a mai plăcut, este personajul Raymond, un coleg de serviciu care îi devine un prieten loial (personal am crezut că o să termine cu ei ca un cuplu). El devine omul care, deși judecat de Eleanor pentru manierele lui total absente în unele circumstanțe, o motivează și o va ajuta să se ajute pe sine. 

Cel mai mult m-au impresionat simplele gesturi care s-au strecurat între Eleanor și domnul Sammy, între Eleanor și mama lui Raymond și mai apoi Raymond. Contactul fizic i-a lipsit cu desăvârșire, iar domnișoara Oliphant clar mi-a amintit cât de norocoși suntem și pentru că am primit o bătaie ușoară pe umeri când am avut nevoie. (Asta m-a dus cu gândul și la unul dintre limbajele iubirii pentru adolescenți- reluăm într-un alt articol.)

Ca să nu mă mai lungesc.. Este un roman la care am râs (destul de mult), dar am și plâns, prezintă viața unui personaj feminin atipic secolului nostru și mi-a demonstrat, încă o dată, că suntem și rezultatul copilăriei noastre. Părinții și atitudinea lor față de noi (orice gest) ne poate marca pe viață și, oricât de pozitivi sau orbi am fi sau am vrea să fim, într-o bună zi vom realiza că suntem “stricați” și că va trebui să acceptăm ajutor ca să fim reparați. 

Cartea intră pe lista mea de cărți pe care aș vrea să le recitesc (o să încerc și varianta în limba română). Mă gândesc să îi dau 5 stele. 

Dacă ai citit-o, aștept cu interes părerea ta.