Camelia Cavadia, Măștile fricii | Prezentul unei familii cu un trecut toxic

Încep prin a preciza că am citit foarte puțină literatura contemporană românească, spre rușinea mea. Am adăugat deja câteva titluri pe care aș dori să le parcurg în următoarele luni, iar Măștile fricii a fost una dintre primele mele lecturi de acest gen.

Măștile fricii de Camelia Cavadia mi-a fost recomandată de o fostă colegă de generală și liceu (Mulțumesc, Mihaela!) și taaare mi-a plăcut. Prima mea întâlnire cu autoarea a fost de neuitat. După ce am citit cartea, am simțit nevoia sa reflectez asupra ei mai multe zile la rând, fiind incapabilă să pun pe foaia virtuală două vorbe. Iată-mă acum, după mai bine de o lună, scriind despre ea.

În secolul în care parentingul devine o tema din ce în ce mai discutată, abordată și adoptată de adulții părinți, de psihologi și nu numai, Măștile fricii vine ca o palmă usturătoare care te trezește la crunta realitate pe care mulți au trăit-o sau încă o trăiesc.

Cartea prezintă povestea tristă a trei frați, Ema, David și Sofia, desfășurată după moartea tatălui violent care le-a marcat întreaga viață, și începe, suprinzător, astfel:

Ziua cea mai fericită din viața mea a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu.

Moartea tatălui este privită cu ușurare de cei trei copii care vor încerca pe tot parcursul cărții să nu ajungă precum tatăl lor. Întreaga existență, aș spune, a celor trei este umbrită de frica de a nu deveni precum părintele lor. Frustrările se învârt, însă, și în jurul mamei pe care copiii au condamnat-o de-a lungul timpului fiindcă nu i-a protejat, ba chiar că a continuat să iubească acel monstru care îi maltrata.

Personajul Emei este predominant și tot ea este care se luptă cel mai mult cu propriile frici, în încercarea disperată de a se salva atât pe ea, cât și pe frații ei. Mulți ar judeca-o pe Ema pentru refuzul de a primi consultare psihologică, dar oare, în realitate, câți dintre noi nu am fi și mai complexați de însuși gândul că nu ne putem ajuta singuri? David este și el rezultatul trist al trecutul dureros. Tânărul dezvoltă o obsesie de a-și proteja surorile, mai ales pe Sofia, ajungând chiar la gesturi extreme pe care nu le voi dezvălui.

Măștile fricii a fost, pentru mine, un roman nespus de dureros la care am plâns cu toată ființa neputând să-l las din mâini și îi mulțumesc autoarei pentru curajul de a scrie o poveste atât de reală și dură. Citind acest roman nu de puține ori mi-am adresat întrebarea "De ce?". De ce educăm prin violență, de ce închidem gurile micuților cu un țipăt, de ce se comportă unii părinți așa, care sunt, de fapt, frustrările și motivele care îi fac atât de slabi din punct de vedere psihic și cum ar putea să fie ajutați? Camelia Cavadia a reușit să trezească în mine cititorul rămas pus pe gânduri, care reflectează asupra propriului comportament, dar și al celor din jur.

Cartea este, după umila mea părere, o lectură obligatorie, o lecție de viață din care nu ai cum să nu rămâi cu ceva, o lecție din care să înveți și să aplici. O recomand din toată inima, iar eu o păstrez la loc de cinste in biblioteca personală cât am să trăiesc.

Dragă doamna Camelia, dacă citiți acest umil articol, aș vrea să știți că mă înclin!

Poți comanda cartea de pe site-ul editurii Trei sau din librăriile online. 

Pe mine mă găsești pe Instagram @citibila unde sunt activă zilnic și unde te astept să vorbim despre cărți. Pe data viitoare!