Inocenții, Ioana Pârvulescu. Recenzie. Despre nostalgia copilăriei

Am așteptat să citesc cartea aceasta aproape un an. La momentul la care eu am făcut cunoștință cu platforma bookstagram, cartea nu era neapărat foarte populară, dar fusese citită de acele câteva persoane pe care eu le urmăream cu interes la vremea aceea. Fiindcă aflasem despre ce este, dar și datorită dorului de casă, dorului de a fi copil eu însămi, nu am stat prea mult pe gânduri și am adăugat-o în lista de dorințe. A ajuns la mine vara trecută și am simțit nevoia să aștept.

De ce să aștept? Așa cum spuneam mai sus, știam dinainte care este tema cărții, iar pentru mine copilăria în sine este subiectul pe care nu țin musai să îl dezbat, cel puțin nu în ceea ce privește experiența personală. Și nu aș vrea să te fac să crezi că am fost un copil trist, chinuit sau maltratat, dimpotrivă. Atât că, pentru mine, copilăria a fost foarte scurta.. Și aici mă opresc.

Despre ce este cartea

Ce pot să spun cu mâna pe inimă, este că aceasta a devenit una dintre cele mai iubite cărți de mine din categoria literaturii moderne și a literaturii românești, în general. Este definitiv genul de carte pe care o voi reciti. Am citit-o constant cu zâmbetul pe buze, chiar cu gura până la urechi, dar și cu lacrimi în ochi. Autoarea Ioana Pârvulescu îl introduce pe cititor în sânul familiei brașovene din perioada comunistă pe care tot o va întâlni pe parcursul acțiunii, în cele mai comune ipostaze.. familia aceea tradițională, unită, implicată, cu unchi și mătuși cu umerii îngreunați de experiență de viață, de cultură, învățături și cu inimile mari și calde, cu părinți care iși iubesc și ocrotesc copiii, într-un cămin care adăpostește mai multe generații și ține la căldură toată dragostea. Romanul debutează tocmai cu descrierea casei (și o să vezi că tot așa se și termină) și a membrilor acesteia. O să observi că, casa nu este doar o casă, un bun material, ci, în ochiii copiilor mai ales, casa are suflet. Și oare nu e așa peste tot?

Ana, Diana, Doru, Matei, frați și verișori, sunt protagoniștii romanului, iar alături de ei, îți promit, ți se va face un DOR de copilărie cum poate nu ai mai simțit. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Și să nu crezi că exagerez. Copilăria mea nu a fost nici un sfert la fel de amuzantă și distractivă precum a lor, dar dorul pe care l-am simțit a fost mai mult legat tocmai de ceea ce nu am trăit, dar aș fi vrut. Umblatul teleleu, exploratul, apartenența unui grup de verișori curioși și inocenți, creșterea și dezvoltarea, lumea, societatea, limbajul, dialogul, orice mică expresie precum ”Moaș-sa pe gheață!”, totul te invită într-o călătorie în timp spre vremurile cele mai pure și nu-i așa, doar suntem români.. deci nu se poate să nu te regăsești sau sa nu ți se trezească cele mai plăcute amintiri din copilărie.

Noi, copiii, eram folosiți pe post de curier sau de lift interior, ba de multe ori eram folosiți și pe post de telefon fără fir. Oferta: înapoiază, mulțumește pentru, vezi dacă nu-i trebuie, pune la loc crăticioara asta, ceasul, ciocanul, banii de gaz, mănușile, un kil de cireșe, două bilete la concert, un iaurt, fierul de călcat. Cererea: Du-te, fugi, strigă la, și cere, întreabă, roagă să-ți dea, vezi dacă n-am uitat acolo, dacă mai are, dacă-mi împrumută, să-mi caute niște scorțișoară, cuișoare, ulei, zahăr cubic și lămâie pentru excursie, aspiratorul, fusta plisată, două felii de pâine, cartea, un ou, un plic, casca de baie, o sută de lei, cursa de șoareci, ochelarii de schi, un antinevralgic, cartela, ghidul Pietrei Craiului, liță, că a sărit siguranța, mojarul, globurile de pom, capacul verde mic....

Sunt atât de multe aspecte care mi-au plăcut la carte, dar o să mă rezum doar la câteva.În primul rând mi-a plăcut stilul în care autoarea a scris aceasta poveste. Așa o dulceață, un stil suav și amuzant în același timp, o scrierea sensibilă menită să se instaleze adânc în suflet, pe alocuri un iz de autoironie pune zâmbetul pe chipul cititorului încurajându-l să citească curios mai departe. Spun autoironie pentru că romanul este scris la persoana I, iar Ana, personajul principal are și rol de narator. Și uite tocmai atotprezența cred că face romanul și mai real aducându-i povesea tot mai aproape de cititor. A fost așa frumos să pătrund în mintea unui copil înocent și să înteleg cum percepe el lucurile din jur, cât de simplu și simplist pare totul, și cât de ușor este rezumată viața. Și aici apare nostalgia, gândul că nu vei mai fi copil niciodată, chiar dacă copilul din tine nu a murit. El este acolo și așteaptă doar să îți amintești de el și să îi spui că a fost cel mai fericit capitol al vieții tale. (și acum plâng de dor) Iar dacă nu a fost așa, cartea asta te va face să crezi că a fost. Va șterge amintirile neplăcute și le va păstra doar pe acelea care contează. Pentru mine acesta este copilăria ideală, la care aș fi visat, cea relatată în Inocenții. Eu nu am avut-o, dar citind romanul Ioanei Pârvulescu, a părut că am mai copilărit o dată, chiar și pentru trei zile.

Personal am perceput romanul ca fiind scris cu o notă personală. Totul a părut REAL. Și am încercat să găsesc informații cu privirea la verdicitatea lucrurilor. Cred că autoarea a declarat că aceasta este o carte de ficțiune. Eu am simțit-o ca pe o autobiografie. Poate greșesc. Insist să menționez asta tocmai ca să te conving că acesta nu este un roman obișnuit. Cred că va deveni un clasic și este clar o carte de păstrat în bibliotecă și pentru generațiile care vin.

Că tot se apropie sărbătorile, recomand cartea acesta ca idee de cadou pentru prietenii tăi citiori. O s-o includ într-o listă de cărți pe care să le oferi cadou, dar și pe lista celor mai iubite cărți de ficțiune din 2020. O găsești la Editura Humanitas sau în librărille online. Iar pentru că e iarna și, poate și tu, ca și mine, citești romane alături de care să călătorești în alte timpuri, genul de cărți care îți răpesc mintea, îți recomand Inocenții cu toată căldura și prietenia.

La final de tot îți mai las un citat îndrăgit de mine.

Secretele cărților dăinuie ani de zile. Cărțile care au un secret pot fi citite și după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuși e foarte bolnav sau ca să câștige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viața lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu știe secretul scriitorului. Și scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-și dezvăluie ascunzișurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuși și îl leagă pe scriitor de carte, și-apoi leagă cartea de cititori.

Pe mine mă găsești pe Instagram @citibila unde sunt activă zilnic și unde te astept să vorbim despre cărți. Pe data viitoare!