Poveste de iarnă. O lectură musai de citit la gura sobei

Timp de citire: 5 minute.

Iată că a venit luna decembrie, luna mea favorită din an. Deși sunt născută vara, pe la mijlocul anului, iubesc iarna și sărbătoarea Crăciunului. Deși nu sunt un mare talent în ale scrisului, îmi place să împărtășesc câte ceva și cu alții. M-am gândit ca anul acesta să pornim într-o călătorie în timp printre cozonaci, săniuțe, târguri de Crăciun, filme și cărți de iarnă. Sper să îți placă ce citești, iar dacă îți trezesc amintiri, te rog să nu eziți să îmi scrii. Aș vrea să citesc cum sunt iarna și sărbătorarea Crăciunului pentru tine, dar și dacă ai recomandări.

.......................................................................................................................................................

Înainte să începi să citești acest articol, pune pe play melodia asta.

Îți vine să crezi ca aproape a trecut un an? Un an din viața noastră, un an nu ușor, un an plin și urâcios, care poate ne-a adus și un gram de bine, de bunătate, de apropiere chiar și doar digitală de cei dragi.. Un an care tot cu decembrie se încheie și, mulțumim Domnului, nimic pe lumea asta nu ar putea să fure magia lunii Decembrie. Nici măcar pandemia. Înainte să trec mai departe, aș vrea totuși, să îți spun La mulți ani! Și pentru că suntem români și avem cele mai frumoase amintiri de Crăciun și de iarnă, în general, m-am gândit să încep această călătorie de 25 de zile cu o poveste.

O POVESTE DE IARNĂ

Ninge naiv. (Ionel Teodoreanu)

Astăzi călătoresc în timp. Aerul tare, mirosul de fum și de iarnă mă poartă înapoi acasă, oriunde aș fi. Mă transportă lin către casa bunicilor, în sătucul din care provin. Să mă nasc la oraș a fost pură formalitate, iar să mă educ acolo, a fost doar spirit practic. De crescut, am crescut la țară și acolo mi-au rămas rădăcinile. Nu mă leagă nimic mai mult de satul din deal decât casa bunicilor. Casa cu ogradă mare, bogată, plină de orătănii, de flori colorate vara și muuulți pomi fructiferi, de vie și de lanul de porumb, căci da, așa de mare era gospodăria, de casa mare în care abia aveam voie să intru, de beciul plin de bunătăți, de chilia bătrână care adăpostea cuptorul fermecat care cocea minuni, de magazia pe post de depozit și de "chilerul" nostru îngrămădit unde bunicii defilau cu ce aveau mai bun și mai frumos: plăcinte și gogoși, platouri cu mâncăruri cum n-am să mai mănânc, mămăliga unsă cu ustori, dulcețuri, poale-n brâu, cozonaci, toate acompaniate de sunetul de la radio și, mai ales, povestea de seară alături de spiritul moldovenesc veșnic fermecător.

Cum era la bunici

Așa era la bunici: o căldură ca-n baie, joacă, muzică și voie bună. Fugeam pe hol dintr-o cameră în chiler, zgribuliți, repede la gura plitei care fierbea cine știe ce mâncăruri mai gătea bunica. Bunica, o mână de om, mereu am fost mai mare ca ea, care a ținut o droaie de copii și nepoți, pe ei și ai altora și care alerga de dimineața pâââână seara pentru confortul purandeilor. Nu știai unde încape așa o putere într-o mână de om..

Bunicul era șeful. El era cuconul care mergea la cumpărături, săptămânal prezent la târg după toate minunile, nu prea mână largă, dar nici un zgârie-brânză, venea mereu încărcat acasă și aproviziona dulapul fermecat (să știi că și azi tot așa îî spun) cu cele necesare nouă, nepoților poznași. Apoi venea seara, și să nu cumva să crezi că nu ne lua la rând la ridicat până în tavan, jucat, recitat poezii, cântat și dansat. Eram doar doi nepoți. Restul erau mari și la oraș. Eram eu, o gâză mică și blondă cu fălcile ca de veveriță și Bucureșteanul, invitatul de onoare în fiecare vacanță. Ah, ce vremuri..

Iarna se instala ca o crăiasă dominatoare peste sat. Întunericul cuprindea cătunul întreg și numai căldura din case lumina ulițele încâlcite ale sătucului. Se lăsa o liniște ca de mormânt și poate doar un câine care visa ar fi făcut zgomotul cel mai de temut. Zilele decurgeau cam la fel, an de an pentru bunici: trezirea, adăpatul și hrănitul animalelor, adus apă, făcut mâncare, țesut la război, împletit, tors, reparat ceva, frecat porumb pentru păsări, tăiat lemne, adăpat animale din nou, hrănit, făcut mâncare și hrănit nepoții și tooot așa până se lăsa iar seara. Sunt sigură că dacă ai bunici la țară îți sună cunoscut.

Pregătirile de sărbători. Planul

Seara ne dogoream în casă, la gura sobei și făceam planuri pentru Crăciun. Câte zeci de cozonaci să facem anul ăsta, câți ducem la biserică, câți pentru la vale, câți pentru la deal (la vale era casa părinților mei, la deal a bunicilor. ne despart câteva case); apoi câte kile de cartofi, carne și legume pentru salată, câtă friptură, ce fel de plăcinte. când spargem nuca, când o măcinăm, când tăiem rahatul, să nu uităm să luăm cacao și lămâi, făină cu trei zerouri, ulei din ăla bun, rahat, drojdie proaspătă. Revenim la câte zeci de cozonați.. deci: câți pentru la vale, câți pentru la deal, câți ducem la biserică, câți să fie în care că vine careva, asta pentru că oricine pleca cu un cozonac la pachet și o sticlă de vin. Oricine..

Apoi: când tăiem porcul și cine pariticipă, adunăm toata familia, care poate să vină, anul ăsta porcul poate nu e așa mare (e mereu, poate chiar și mai mare) , când facem cârnații, Mihai (adică bunicu') tu îi afumi, pregătești afumătoarea, cine primește coada, cine gătește pomana porcului. care stă la masă primul, cine pârlește porcul, cui dăm ce din porc (împărețala la cinci: patru copii și bunicii) și-aș mai scrie că lista e lungă. Așadar suntem familie mare. Crăciunul se pregătea bazat pe un management și organizare ca la armată, deși rar ne ieșeau toate planurile, cu participarea obligatorie a cel puțin unuia dintre băieți, un nepot de pe soră, bunicii, nepoții (adică Bucureșteanul și cu mine), mama, mătușa și care se mai nimerea să fie prin preajmă.

Ziua în care tăiam porcul nu era favorita mea. Era multă agitație și frig pe deasupra. Adu butelia, adu apă, pârlește porcul, spală porcul, adu iar apă, adu apă caldă, apa e prea rece, mai adu apă și mai caldă, du-te la fântână după și mai multă apă, taie, spală, adu oale, lighene, sortează carne macră, mușchi, mațe, alungă pisica, păzește porcul, dă de mâncare la copii, dă de mâncare la oameni, fă curățenie, împarte porcul, fă cârnați, tobă, afumă carnea și, pe la ora 22 tot cu porcul eram ocupați. Era cea mai frumoasă și colorată forfotă din an!

La ce îmi plăcea mie cel mai mult să particip era ziua în care coceam cozonacii. Nu știu cine i-a inventat, dar eu las meritele să îi revină bunicii, căci numai datorită ei eu iubesc astăzi cozonacii și, mai ales, ceea ce reprezintă ei. Pe lângă faptul că este desertul meu favorit, cozonacul mă leagă de cele mai frumoase amintiri din copilărie..

Dar văd că m-am lungit și nu vreau să-ți răpesc prea mult din timp. Zilele următoare îți spun povestea cozonacului și cum îl fac eu an de an.

O lectură musai de citit la gura sobei, sau la un șemieu pe Netflix, după caz

Până la povestea cozonacului, citește În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, așa ca să fim în aceeași poveste. Are doar 32 de pagini. Așa că lasă magia iernii și a lunii acesteia de poveste să sape în suflet și să trezească copilul din tine. Când altcândva să îl readuci la viață dacă nu acum?

Aș vrea să știu care cea mai frumoasă amintire a ta legată de Crăciun, iar dacă îmi spui asta într-un comentariu, ai putea câștiga un exemplar din Inocenții, cartea mea preferată de luna trecută. Giveawayul se încheie pe 14 decembrie. :)

Pe mine mă găsești pe Instagram @citibila unde sunt activă zilnic și unde te astept să vorbim despre cărți. 

Pe mâine. :)