Poveste de Paște
M-am gândit deja prea multe ore dacă să scriu sau nu articolul ăsta. De fiecare dată când îmi vine să scriu despre ceva personal, am o reținere. Gândesc "pe cine interesează?" E plin internetul de povești personale. Apoi îmi aduc aminte că am creat o categorie Jurnal special pentru asta. Astăzi nu e despre nesiguranța mea. Nu sunt un talent, dar îmi place să scriu în jurnal. Fie aici, fie într-un caiet maro de pe noptieră.
Mă tot gândeam la Paște. Acum câteva zile eram tentată (foarte puțin) să fac o mică dramă. Că vine Paștele și noi stăm în casă, că parcă nu am chef să fac mâncare tradițională, deși suntem niște gurmanzi și ne place, că nu sunt acasă cu ai mei, că nu, că nu, că nu.
În cazul meu, este al cincilea Paște pe care îl fac departe de casă. Deci nu e nimic nou. Fiind studentă, nu am avut niciodată vacanță de Paște odată cu cei de acasă, iar de biletele de avion oricum nu îndrăzneam să mă apropii în perioada asta, mai ales ca student. 500-600 de euro pe puțin pentru o vizită acasă, doar drumul.
Până acum doi ani, am lucrat în fiecare an de Paștele nostru, chiar și de al lor: la restaurant, McD, cafenea, depinde de jobul din anul respectiv, deci nu am stat nici să gătesc bucate tradiționale, nici să fac cozonaci sau pască. În frigider aveam mereu niște iaurt și fructe, așa că ălă putea să fie Paștele. Ba chiar lucram ore în plus ca să nu fiu acasă. Canale TV românești nu aveam, siteul se bloca mereu, minutele pe telefon se terminau, vorbeam ore în șir cu singura mea prietenă pe messenger și rulam Netflixul ca la cinema. An de an.
În 2018 și 2019 a fost diferit. Eram amândoi, cu familia lui, în mica noastră bulă. Tot nu simțeam nimic. Nu știu cum e pentru alți români plecați, dar eu nu simt nimic de Paște de când nu mai sunt în România. Neapărat vreau să mânânc cozonac, că am pretext că e Paștele (sau de Crăciun)- asta pentru că nu ar fi sănătos să mănânc un cozonac pe zi singură, și pentru că e desertul meu preferat. Restul e decor. În plus, constat că nu îmi mai place agitația.
Revenind la ce simt de Paște...
Eu am crescut destul de mult la țară, într-o familie în care tata nu a fost cel mai evlavios om pe care îl știu, mama a devenit mai credincioasă, după niște "încercări", iar bunicii s-au apropiat de Biserică după vârsta 60 de ani. Sărbătoarea Învierii era pentru copilul din mine, momentul acela din an în care știam sigur că o să am din nou haine noi, că, în sfârșit, o să mă întâlnesc la biserică cu acei copii din sat care acum erau mari și nu mai ieșeau la joacă, că o să împart mândră cu bunica cozonaci, pască și ouă roșii la biserică și că o să mergem la mormânt la străbunica.
În noaptea de Înviere ne rugam să nu plouă ca să vedem stelele și să nu trebuiască să folosim lanterna în drum spre biserică, și mai ales, să nu fie noroi. Aveam adidași sau balerini noi. Îmi plăcea să merg la brațul lui bunicu și să dau "Hristos a Înviat!" înainte să fi luat lumină. Preotul venea de la altă slujbă din satul alăturat, iar momentul când luam lumină devenea confirmarea că au trecut trei zile de turnat ulei la frământat cozonaci, de făcut usturoiul pentru friptura de miel, de tocat mărarul pentru drob și de dat târcoale pe lângă tigăile cu cozonaci grași. Sau trei zile de tăiat rahat lipicios și colorat tot pentru cozonac, pe care nu-l mâncam niciodată. (Realizez că subiectul articolului devine, ușor, ușor cozonacul).
Duminica știam că satul e pustiu până pe la ora 14 așa că fugeam la bunici până atunci. La ei era totul mai bun: și ouăle și cozonacul. Deși mama le făcuse împreună cu bunica, acasă nu erau la fel. Între timp ne adunam cu toții în curte la bunici, sub vie și era momentul cel mai frumos din an. Veneau verișorele de la oraș și era mare veselie. După-amiază ieșeam "la colț", un stâlp de la colțul gardului meu unde se adunau toți copiii din sat - locul unde am învățat primele bancuri, unde m-am certat cu prima mea prietenă, unde am spus prima prostie, și unde l-am târât și pe fratele meu seară de seară numai să pot ieși din curte. Să ieși la colț era pentru noi un fel de să ieși la terasă cu prietenii, doar că fără restaurant, scaune și chelneri.
Luni deja, gașca se spărgea și Paștele era aproape uitat de mine..
Deci, realizez că nu am văzut Paștele pentru ceea ce reprezintă el pentru omenire. Nici măcar la orele de religie.. Paștele era un fel de Crăciun, doar că primăvara. Cel mai frumos era că ne reîntâlneam cu toții și puneam pe masă ce aveam mai bun și împărțeam cu alții. Atât.
Așa că anul ăsta nu am pierdut neapărat ceva. Ar fi fost foarte diferit de ce era odată, chiar dacă aș fi fost în România. Sunând totuși la cei de acasă, la bunici, am primit lumină. Nu știu de ce, dar de la bunicul a primit mai mult..
Atât.
