Singurătatea numerelor prime de Paulo Giordano | Carte premiată cu premiul Strega

Timp de citire: 5 minute

Premiat cu Premiul Strega în 2008 , romanul Singurătatea numerelor prime este cartea de debut a autorului fizician italian Paolo Giordano și se numără printre cele mai “grele” și triste cărți citite de mine, la fel ca și Clopotul de sticlă. 

Știi momentul acela când ai vrea sa citești o carte trista, dar scrisă bine și nu știi pe care? 

Pe asta! Pe asta trebuie sa o citești. Să o citești și sa te scufunzi în melancolie ca atunci când stai într-o cadă plină de apă, și să rămâi acolo, pentru un timp, în așteptare. Câteodată simt nevoia să citesc cărți care nu seamănă cu altele citite de mine. Simt nevoia să descopăr autori noi pentru mine, genuri noi, povești și stiluri noi. Îmi plac mai ales acele cărți alături de ale căror personaje trăiesc de la prima și până la ultima pagină. Așa a fost Singurătatea numerelor prime.

Probabil că îți atrage atenția metafora din titlu, așa că am ales din carte fragmentul care, după mine, redă cel mai bine legătura dintre titlu și tema cărții:

Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mere un număr par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 și 13, ca 17 și 19, 41 și 43. Dacă ai răbdare cu a merge mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare. Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spațiu tăcut și cadențat constituit numai din cifre, și ai presentimentul neliniștitor că perechile întâlnite până acolo sunt de fapt accidental, că adevaratul lor destin este de a rămâne singure. Apoi, exact când te pregătești să renunți, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai peste alte două numere gemene, agățate strâns unul de altul. Printre matematicieni există convingerea comună că atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două, chiar dacă nimeni nu poate spune unde, până când nu le descoperă.

DESPRE CE ESTE VORBA ÎN Singurătatea numerelor prime

Încă din debut, romanul îți prezintă personajele principale, pe Alice și Mattia, ca fiind copiii unor familii cu povești destul de triste și de lumești, aș spune eu. Spun asta pentru că istoria familiilor lor este cât se poate de des întâlnită, poate nu la același nivel, dar gradul de normalitate, să spunem, prin prisma încercărilor, este cât se poate de verosimil. Cititorul este purtat în intimitatea celor două cămine unde comunicarea pare să lipsească cu desăvârșire, iar relația părinte-copil este destul de rece și încordată și, cel mai trist, unde ea chiar se deteriorează și se pierde în timp. Așa cum se deteriorează o haină purtată mulți ani.. 

PERSONAJELE

Avem un tată prea dur cu fiica lui cu a cărei relație se rupe treptat, o mamă indiferentă și o îngrijitoare care observă ce i se întâmplă lui Alice; în cealaltă familie întâlnim mama care nu mai reușește să se bucure de singurul copil rămas, pe Mattia, un băiat supradotat care nu se integrează în rândul celor de vârsta lui. Pe scurt, doi adolescenți singuratici, două familii care nu mai găsesc drumul speranței și al bucuriei.

Alice și Mattia sunt, înainte de orice, doi prieteni care se întâlnesc pentru prima oară în liceu, când Alice era deja o anorexică bulimică, aș îndrăzni să spun, șchioapă și singuratică, doritoare totuși de a-și face prieteni și a se simți inclusă în grupul fetelor populare din liceu. Mattia, pe de altă parte, este un adolescent la fel de singuratic, un geniu al matematicii și un copil traumatizat de un gest puieril care l-a lăsat fără sora lui geamănă. În solitudinea lor, cei doi ajung să se împrietenească trăind mai mult o prietenie foarte strânsă, decât o poveste de dragoste. Aș spune chiar că nu am găsit niciun fel de clișeu pe parcursul întregului roman.

După ce am citit despre întâmplarea din copilăria lui Mattia, care l-a marcat pe viață din toate punctele de vedere, am citit cartea cu sufletul și mintea încordate, iar un sentiment de disconfort m-a însoțit pe parcursul întregii lecturi. Din cauza asta am avut cumva gânduri amestecate pe parcursul cărții. Parcă așteptam să se mai întâmple ceva rău, dar în același timp doream ca lucrurile să ia o întorsătură (mai) pozitivă (cer permisiunea de a folosi gradul de comparație). A fost și nu a fost așa. Totuși, cartea mi-a plăcut mult, mult de tot.

Cum este scrisă cartea

Autorul îl poartă pe cititor în călătoria celor doi protagoniști pe o perioadă îndelungată, adică mai mulți ani și asta mi-a plăcut, adică nu ne oprim doar la adolescență, sau doar la tinerețe, iar călătoria prin viață, dusă și separat de către Alice și Mattia, mi s-a părut frumos așezată în pagină. Personajele au ocazia sa îți arate evoluția pe plan personal și profesional și, mai ales, moral sau psihic. Și tot aici, dacă citești printre rânduri, vei face legătura dintre evoluția lor cu evenimentele din copilărie, traumele, educația și relația părinți-copii menționată anterior. Nu știu cum se numește această tehnică, ori dacă este o tehnică, dar ce vreau să spun este că Paolo Giordano a creat o lume reală, cu evenimente cât se poate de logice și cu personaje menite a fi cât mai apropiate de realitatea pe care mai toți o trăim. Sunt sigură că mulți dintre noi au întâlnit o Alice. Poate mai puțini un Mattia.

Cel mai mult mi-a plăcut cât de reală pare povestea celor doi și cum a fost ea integrată in lumea matematicii. Despre numerele prime am învățat in școala generală ca se împart doar la 1 și la ele însele și, cu cât înaintezi numărătoarea, cu atat mai rare devin ele. Mattia și Alice sunt doua numere prime, iar dacă o sa citești cartea o sa înțelegi de ce metafora din titlu este reprezentativă pentru roman. Eu aș mai adăuga aici afirmația că cei doi sunt două numere prime, divizibili fiind doar cu ei înșiși.

Cred că ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în ceea ce privește scrierea în sine a fost ablilitatea autorului de a trasnmite emoție prin figuri de stil și imagini artistice. Nu îmi amintesc să fi simțit vreodată atât de multă emoție după lectura unui singur fragment. Am simțit efectiv că văd, sunt și trăiesc acolo. Știu că mă exprim ca o cizmă, dar nu știu cum să explic mai bine asta. Las aici un fragment care mi-a plăcut mult de tot:

Anii de liceu fuseseră ca o rană deschisă, care pentru Mattia și Alice păruse atât de adâncă, încât credeau că nu se poate cicatriza niciodată. Trecuseră prin ei ținându-și respirația, el refuzând lumea, iar ea simțindu-se refuzată de lume, și își dăduseră seama că nu era, în fond, o mare diferenţă. Își clădiseră o prietenie defectuoasă și nesimetrică, făcută din lungi absențe și multă tăcere, un spațiu gol şi curat în care amândoi se puteau întoarce să respire când pereții școlii se strângeau prea mult ca să mai poată suporta senzația de sufocare.

cine ar trebui să citească singurătatea numerelor prime

Cu siguranță acesta nu este un roman pentru oricine. Spun asta pentru că e posibil ca el să nu fie suficient de raportat la matematică așa cum poate te aștepți din titlu, dar, repet, acesta este doar o metaforă din punctul meu de vedere. Pe de altă parte, dacă îți plac romanele cu un parcurs ascendent din punct de vedere al notei pozitive, dacă pot spune așa, după mine acesta nu este cel mai potrivit. Nu este genul de roman cu o poveste de dragoste ca la Hollywood. Nici măcar nu este un roman de dragoste. Cel puțin, nu unul tipic. Ține cont de faptul că eu sunt subiectivă și e posibil să nu fi interpretat romanul în cel mai corect mod posibil.

Dacă, însă, ești curios să afli ce a făcut ca această carte să fie premiată, care este abilitatea autorului de a transmite sentimentele pe care personajele le experimentează, ori pur și simplu, să citești altceva, romanul de față este ceea ce unii cititori de pe instagram numesc cărți altfel.

Concluzii

Nu știu dacă ai ajuns până aici, dar în încheiere aș vrea să subliniez măcar trei aspecte pentru care merită să citești Singurătatea numerelor prime, chiar doar din curiozitate. În primul rând, nu este un roman tipic de dragoste la care să dai constant ochii peste cap din pricina clișeelor "hollywoodiene". În al doilea rând aș mai vrea să menționez încă o dată cât de verosimilă este scrierea și povestea protagoniștilor; și cred că asta mi-a plăcut cel mai mult: că în viața nu mereu totul se termină cu Și au trăit fericiți până la adânci bătreneți. În al treilea și ultimul rând, am apreciat că autorul nu s-a limitat doar la o anumită perioadă a vieții personajelor, ci a urmat parcursul lor individual și separat, căci s-au și separat, așa cum a fost el: trist, dezolant, poate chiar dezamăgitor și monoton.

Voi reciti vreodată cartea? Categoric. Simt că am rămas cu niște întrebări ale căror răspunsuri stau printre rânduri..

Pe mine mă găsești pe Instagram @citibila unde sunt activă zilnic și unde te astept să vorbim despre cărți. Dacă vrei să îmi scrii poți să îmi trimiți un e-mail la contact.citibila@gmail.com .

Pe data viitoare!